"Tu"... sau poate "noi"

    

    Oh..."TU"

    “Tu”... doar un cuvânt, unul extrem de dureros.
    
    „Tu”... eşti cel care mi-a răscolit lumea cu o privire, și a ales sa rămână în ea.Cel puţin pentru o vreme.
    
    „Tu”... eşti singurul care  a reuşit sa mă cunoască pe "mine", și tot  "tu" ai fost primul cel care  mi-a spus "te iubesc", ca mai apoi să  mi-o arate în fiecare zi...

... Oh, "tu" eşti  perfect!

    Dar trebuie sa stii un lucru...
   



    Trebuie sa ştii ca nu e vina ta.Nu "tu" eşti problema noastră.
   
    Nu "tu",nici măcar"eu",ci "noi". Fără tine nu ştiu cât de sumbră mi-ar fi fost viaţa, dar ştiu ca avându-te în ea doar unul poate fi deznodamântul, colapsul amândora.

    
    De multe ori am vrut sa îţi spun "adio", dar inima nu m-a lăsat.Însă amândoi ştim cat de mult rău ne cauzăm în realitate unul altuia. Dar suntem încăpăţânați,mereu am fost așa. Nu ştiu nici măcar de ce am fost creaţi în acest fel, atât de asemânători, dar totodată atât de autodistructivi.
    
    Uneori am impresia ca eşti sufletul meu pereche, că lucrurile se vor rezolva de la sine. Până la urma mereu e așa.Dar alteori sufletul meu e victima teroarei, fiindcă îl simte pe al tău frângându-se.
    
    Nu e nevoie sa îmi spui ca suferi, niciodată nu a fost nevoie..doar un cuvânt, o privire, sau a clipa de tăcere a fost mereu suficient sa ştim exact ce se întâmpla în interiorul celuilalt.
    
    Ne-am gândit de multe ori  amândoi ce am putea face să ne regăsim drumul.Normal, am ajuns  la niciun răspuns, deși am încercat toate posibilitățile.
    
    Suntem atât de distruși, încât uneori mă întreb dacă ne mai iubit,sau dacă am făcut-o  vreodată...
    
    Oh..ce vieți avem..Am trecut de la prieteni, apoi iubiţi, "just friends " din nou...Iar acum bănuiesc că facem parte dintr-o  tipologie ciudată,  "friends with benefits" poate, nici nu ştiu... poate  nu contează.

    Tot ce vreau să cred acum e că ne-am iubit ca noi nebuni, și că ne-am dorit la fel de mult. Însă acest lucru cred că ne-a sfâşiat pe amândoi, iar eu nu mai suport să te văd nefericit. 
    
    Nu, nu mă învinovășesc pe nedrept, dar mă intreb:" Oare cum putem să fim atât de toxici unul pentru celălalt???"
    
    E ca și cum am fi blocați într-un  cerc  vicios din care nu putem ieşi orice am face.Dar de ce? DE CE?? 
  
    De ce a trebuit sa se întâmple așa?  De ce nu puteam fi un cuplu plictisitor, care să ducă o viaţă seacă, fără pic de pasiune? Aș fi dorit să fie așa, fiindcă în acest fel poate încă te-aș fi avut langa mine. Nu doar un sfert din tine, nici jumătate..tot..pentru totdeauna.
    
    Dar probabil  tu oricum nu  acest lucru îl doreai.
    
    Nu mă întelege greșit... nu vreau sa renunţ la tine, dar poate asta ar trebui să  fac!

    Dar ceva se întamplă de fiecare dată când cred ca sunt gata să  fac acest salt al credinţei și să trec mai departe, ceva care mă terifiază și mă încântă in egală masură...

 ...văd din nou sclipirea aceea din ochii tăi. Sclipirea incandescentă care strălucește doar pentru mine.

    În aceea clipa simt din nou văpaia speranței, și pentru o clipa sufletul îmi saltă.Apoi întrebările își fac din nou loc in mintea mea..

    'Oare nu se va sfârși la fel? Oare şansa pe care ne-o dau nu se va transforma într-un ghimpe otrăvitor, la fel ca toate celelalte...Oare putem fi "noi"? Sau doar "eu" și "tu? ..."